Regia: David Schwartz
Scenografia: Adrian Cristea
Muzica: Bogdan Burlăcianu (Fără Zahăr)
Cu: Georgeta Burdujan, Teodor Corban, Andreea Boboc
Orchestra: Clement Alexandru Arnăutu, Florin Caracala, Beatrice Cozmolici, Mirela Nistor, Vlad Volf.
Am fost un „spectator privilegiat“ la premiera piesei România! Te pup, în regia lui David Schwartz, pe un text-scenariu scris şi adaptat succesiv de Bogdan Georgescu – o producţie a Teatrului Naţional din Iaşi şi tangaProject. Participînd la o parte din repetiţiile generale şi urmărind ethosul întregii situaţii, am putut observa cum s-a construit unul dintre cele mai bune spectacole de teatru postdramatic din România. Este un spectacol de frontieră, care dinamitează nu numai o mare parte dintre convenţiile scenei româneşti, dar şi clasicul sistem de producţie a unui spectacol, pu-nînd echipa, nu tocmai pregătită, a Naţionalului ieşean în faţa unor provocări noi. Pornind de la faptul că regizorul a preferat un model colaborativ – înlocuindu-l pe cel al regizorului tiran – şi de la faptul că întreaga construcţie a fost rodul unui atelier de lucru contextual, un aici şi acum performativ, în care textul urma situaţia, iar situaţia se construia în funcţie de artiştii prezenţi pe scenă (aceasta fiind o caracteristică a teatrului postdramatic), se poate afirma că intenţia lui David Schwartz şi a lui Bogdan Georgescu a fost una împlinită.
De pe o poziţie tradiţionalistă, se poate reproşa acestui spectacol că preferă să reproducă o realitate în loc să o reprezinte. Fără îndoială, e un reproş stupid. România! Te pup e spaţiu autonom într-un timp autonom în care realitatea, aşa cum o percepem împreună, este „spartă“, decriptată şi deconstruită în detaliile ei, secvenţă cu secvenţă. Acţiunea, care e doar un pretext pentru un discurs critic despre România şi români, aduce trei personaje (Miss Renata, domnul Neagoe şi Vasile, o studentă care pleacă la studii în SUA), în acelaşi compartiment de tren. Spectacolul e construit pe două planuri care se intersectează adesea: unul al convenţiei – în care urmărim construcţia unor personaje standard de comedie – şi altul al performativităţii – în care o orchestră sui generis manipulează aceste personaje, dar, mai ales, construieşte spaţiul sonor şi olfactiv. Secvenţialitatea primului plan se înscrie în mediul (înţeles atît ca mediu fizic, cît şi ca mediu al comunicării) continuu al orchestrei.
Din perspectiva acestui nivel sînt reperabile toate elementele teatrului postdramatic: secvenţele convenţionale reprezintă fragmentarea narativităţii (ca răspuns la fragmentarea cotidiană a sensurilor sociale), se joacă în stiluri dramatice eterogene, există un anumit hipernaturalism combinat cu elemente neoexpresioniste sau acţioniste. Orchestra construieşte sonor şi olfactiv din zeci de obiecte şi elemente naturale. Nu există sunet „pe bandă“, doar sunet construit live, din mături, pahare, sticle, detectoare de metale, cutii, blender, căni etc. – aici, intuiţiile lui Bogdan Burlăcianu (Bobo de la Fără Zahăr), cel care a antrenat orchestra, au funcţionat perfect. Accentul pică nu pe acţiuni (cu toate că, timp de o oră şi jumătate, actorii din orchestră sînt prezenţi în scenă şi trec prin diferite roluri episodice), ci pe stări. Teatrul nu mai e un mediu în care doar discursul rostit creează stări mentale, ci sînt provocate toate percepţiile umane. Mirosurile, efect al bucăţilor de ceapă tăiate pe scenă, al cutiilor de pateu, al pulverizatoarelor cu bere, instituie un spaţiu al senzaţiei, care împarte cu realitatea socială românească acelaşi senzualism balcanic. Fără îndoială, cu toţii ne aflăm într-un tren românesc, dar el este condus de doi hackeri care au descoperit bug-urile din realitate şi o reprogramează.
Perfomatorii din orchestră nu sînt personaje, ci entităţi cu identităţi reperabile şi în afara spaţiului teatral, tineri dintr-o Românie care se schimbă încet şi sincopat. Actorii din convenţie participă la mediul comun, fără a se integra lui definitiv. Dacă în zona performativă, postdramatică, se lucrează prin şi în corp, la nivelul dramatic, relaţiile sînt între corpuri: prezenţei intense a corpurilor din planul performativ i se opune o absenţă deliberată a voinţei şi deciziei. Textul nu impune un sens prestabilit, el se transformă într-o mulţime de voci reacţionare şi critice. Spaţiul e modular şi percepţia sa diferă în funcţie de poziţia spectatorului în sală – din fiecare loc se pot capta mesaje textuale, sonore, olfactive sau cinetice diferite. Prezenţa unor elemente video – false reclame la CFR – întregeşte procesul postdramatic. România! Te pup e un proces de disoluţie şi transfer de stări, nu un discurs unidirecţionat despre realitate. David Schwartz şi Bogdan Georgescu şi-au asumat, ca vechi pasionaţi de trenuri, sensul originar al activităţii de hacking: modificarea circuitelor care transmit semnale şi energie.
